Prefață

Fila 1 din 23 · Prefață

Există cărți care nu sunt scrise, ci redescoperite — iar Codex Dobrogeanus pare una dintre ele. El nu se citește, ci se deschide, ca o fereastră înspre un timp care încă respiră sub nisip. Originea sa este disputată: unii spun că fragmentele au fost găsite într-o ladă plutind pe canalele Deltei Dunării, între stuf și uitare; alții că provin din arhivele tăinuite ale schitului Prodromu din Athos, copiate de un monah care traducea texte apocrife pierdute.

Adevărul, dacă există, nu e important. Codexul aparține acelei categorii de texte care, asemenea unei oglinzi, își inventează autorul. Se spune că numele „Damaschinus Dobrogeanul” este doar o mască — o voce a pământului însuși, o semnătură minerală a Dobrogei, acea margine de lume unde stânca, apa și amintirea conviețuiesc fără timp.

În aceste pagini, Dobrogea nu este o provincie, ci o mitologie vie. O lume scindată între geologie și vis, între munții hercinici ai începuturilor și delta care se reînnoiește în fiecare zi, ca o scrisoare scrisă și ștearsă de marea însăși. Aici, pietrele vorbesc în dialecte scitice, tumulii dorm sub lumina stelelor hiperboreene, iar Insula Șerpilor — vechea Leuke — veghează tăcută ca o frază neterminată a zeilor.

Cartea aceasta nu povestește, ci respiră. Ea e o clepsidră răsturnată: nisipul nu cade, ci urcă, iar timpul se citește pe sine. În ea, fiecare capitol e o variațiune a unei teme unice — miracolul memoriei care se uită pentru a se regăsi.

Codex Dobrogeanus nu este o carte, ci o geografie a memoriei. O lume care se rescrie singură, la fiecare citire. Ca și Cartea de nisip a lui Borges, nu are început și nici sfârșit — doar o serie de oglinzi care se reflectă una pe alta.

Cine o citește, nu caută o poveste, ci o amintire pierdută.
Cine o înțelege, devine parte din ea.

„Ceea ce unii au numit legendă, alții numesc geografie sacră.
Iar Dobrogea, în limbajul zeilor, înseamnă: locul unde timpul se uită pe sine.”

Nota traducătorului M.M.

Cuprins · Nu cred în ©