Sfâșierea cerului

Din manuscrisele atribuite schimonahului Damaschinus Dobrogeanul. Despre un Dumnezeu care pare că doarme, un cer care s-a îndepărtat de oameni și o rugăciune al cărei răspuns a fost, poate, tăcerea.

Cartea despre Dumnezeu care dormea cu capul pe o mănăstire

Se povestește că, într-o vreme în care cerul se afla atât de aproape de pământ încât oamenii puteau să-l atingă urcându-se pe gardurile gospodăriilor, într-o mănăstire din Dobrogea viețuia un călugăr care nu se mai ruga.

Nu fiindcă și-ar fi pierdut credința. Nici fiindcă ar fi aflat vreun adevăr primejdios în cărțile grecești păstrate sub altar, printre oseminte de sfinți necanonizați și hrisoave ale unor împărați de care istoria uitase.

Ci fiindcă, după șaptezeci și șapte de ani de rugăciune, ajunsese la înfricoșătoarea bănuială că Dumnezeu nu-i răspundea. Îl chema Damaschin.

Într-o seară de octombrie, când vântul dinspre mare aducea miros de sare și de stuf putrezit, un pescar bătrân din Jurilovca s-a oprit la poarta mănăstirii și a rostit patru versuri:

Doamne, Doamne, mult zic Doamne.
Dumnezeu pare că doarme
Cu capul pe-o mănăstire
Și de nimeni n-are știre.

Damaschin a tresărit.

Nu pentru că nu mai auzise aceste cuvinte. Le auzise când era copil, într-o limbă pe care între timp o uitase. A tresărit pentru că, după o viață de cercetări asupra firii divine, înțelesese că adevărata erezie a catrenului nu se afla în somnul lui Dumnezeu.

Se afla într-un singur cuvânt.

Pare.

Dumnezeu nu dormea. Dumnezeu părea că doarme.

Iar între aceste două propoziții se deschidea un abis mai adânc decât toate apele Pontului Euxin, un abis în care teologia, poezia și disperarea omenească puteau cădea împreună, fără să se întâlnească vreodată.

Schimonahul a cerut pescarului să mai rostească o dată versurile.

Omul le-a rostit.

Apoi, întrebat de unde le știe, a răspuns că le auzise de la tatăl lui, acesta de la tatăl său, iar acela de la un om care venise cândva din Sarmisagetuza.

Nu există nicio dovadă că acest pescar a existat. Dovada lipsește însă și pentru multe dintre lucrurile în care credem cu cea mai mare tărie.

Damaschin a deschis un caiet de pergament și a scris:

Omul nu se îndoiește întotdeauna de existența lui Dumnezeu. Uneori se îndoiește numai de atenția Lui. Această îndoială este mai cumplită decât necredința, fiindcă presupune că există Cineva care ar putea răspunde și, totuși, tace.

De aici începe manuscrisul.

Sau, mai exact, de aici începe sfâșierea.

I. Despre cele patru versuri care au încăput într-o veșnicie

Multe secole mai târziu, într-o lume care își înlocuise pergamentele cu hârtie, iar rugăciunile cu sisteme filosofice, un poet numit Lucian Blaga avea să descopere aceleași versuri.

În anul 1928, Ion Pillat le publicase în broșura Cântece din popor, sub titlul Doamne, Doamne, menționându-le proveniența ardeleană.

Blaga le-a ales pentru antologia sa de poezie populară românească.

A făcut un lucru pe care călugărul din Dobrogea îl făcuse, după legendă, cu multe veacuri înainte: a recunoscut într-o alcătuire de patru versuri nu numai o rugăciune, ci o întreagă metafizică.

Ion Mușlea, care îl ajutase pe poet să identifice izvoarele antologiei, a păstrat amintirea unei convorbiri semnificative. Discuția pornise de la Cântecul stelelor, un text al indienilor din America de Nord pe care Blaga îl admirase.

Mușlea îi amintise Miorița, dar Blaga își îndreptase atenția spre catrenul despre somnul divin. În fața celor patru versuri, poetul văzuse abisuri.

Damaschin ar fi spus că Miorița este povestea omului care acceptă moartea, în vreme ce catrenul acesta este povestea omului care nu poate accepta tăcerea lui Dumnezeu.

Prima presupune o ordine cosmică în care moartea își găsește locul.

A doua întreabă dacă mai există cineva care să vegheze asupra acelei ordini.

Una împacă omul cu destinul său. Cealaltă tulbură însuși destinul.

Și poate că nu întâmplător cele patru versuri au fost așezate la începutul antologiei lui Blaga. Unele cărți încep cu o explicație. Altele încep cu o întrebare la care toate paginile următoare încearcă zadarnic să răspundă.

În 1930, pe când se afla la Berna, în serviciul diplomatic românesc, Blaga a alcătuit, împreună cu Hermann Hauswirth, o antologie de poezie populară românească tradusă în germană.

Versurile au fost recitate la Berna, Basel și Zürich.

La reuniunea anuală a Societății Etnografice a Elveției, desfășurată la Berna în 1930, au fost ascultate de universitari, scriitori și oameni pentru care limba română era tot atât de îndepărtată precum slavona manuscriselor dobrogene.

Printre ei se afla scriitorul Hugo Marti.

El a observat asemănarea dintre imaginea românească și una pe care credea că o întâlnise în poezia lui Rainer Maria Rilke, în Stundenbuch. Marti s-a întrebat dacă Rilke, care cunoscuse lumea rusă, ar fi putut auzi acolo un cântec asemănător.

Damaschin, dacă i-ar fi fost îngăduit să traverseze veacurile, ar fi surâs. Nu pentru că întrebarea era neîntemeiată, ci fiindcă oamenii presupun mereu că asemănarea a două idei dovedește că una a fost împrumutată de la cealaltă. Există însă adevăruri pe care popoarele le descoperă separat, asemenea pescarilor care, fără să se cunoască, află că aceeași lună stăpânește mareele tuturor apelor.

Rilke închipuise un Dumnezeu prezent în casele oamenilor, dormind pe vetrele lor, un Dumnezeu căruia poetul îi adresează întrebări și de la care nu primește răspuns.

În versurile sale se întâlnesc biserici, mănăstiri, singurătatea și tăcerea divină, întrebări despre auzul lui Dumnezeu și despre oamenii care Îl caută în întuneric.

Totuși, după cercetarea făcută de Ion Taloș, asemănarea nu justifică o filiație demonstrată între textul românesc și cel rilkean. Nici existența motivului în folclorul rus nu a putut fi stabilită prin materialul comparativ pe care cercetătorul îl consultase.

O imagine poate avea două nașteri și niciun autor.

Într-o margine a manuscrisului, Damaschin notase:

Dacă doi oameni, despărțiți de munți și de veacuri, visează același Dumnezeu, nu înseamnă neapărat că unul a aflat visul celuilalt. Poate că Dumnezeu este acela care visează în amândoi.

II. Despre facerea pământului și somnul de după creație

În cărțile canonice, facerea lumii este o succesiune de porunci.

În legendele oamenilor de la Dunăre, facerea este uneori o întâmplare mult mai neliniștitoare.

La început nu exista decât apa.

Nu fluviul, nu marea, nu ploaia. Acestea urmau să fie numite mai târziu, când omul avea să inventeze deosebirile dintre lucruri.

Exista numai apa primordială.

Dumnezeu l-a trimis pe diavol să aducă de pe fundul acestei întinderi o sămânță de pământ.

Diavolul a coborât întâia oară și s-a întors fără nimic.

A coborât a doua oară și iarăși a eșuat.

A treia oară a adus câteva firimituri ascunse sub gheare.

Din ele Dumnezeu a făcut pământul, atât de mic încât încăpea pe el un singur culcuș.

Apoi s-a întins și a adormit.

Diavolul, văzându-L lipsit de apărare, a încercat să-L rostogolească în apă.

L-a împins spre răsărit, dar pământul a crescut spre răsărit.

L-a împins spre apus, iar pământul s-a lungit spre apus.

L-a împins spre miazănoapte și spre miazăzi, și lumea s-a întins în toate cele patru direcții.

Astfel, încercând să-L arunce pe Dumnezeu din propria Lui creație, diavolul a desăvârșit întinderea pământului.

Mai mult, purtându-L în cele patru direcții, L-a mișcat în chipul unei cruci.

Și astfel lumea a fost sfințită chiar prin încercarea de a-L izgoni pe Creator.

Damaschin a meditat mult asupra acestei legende.

În tradițiile cosmogonice studiate mai târziu de Mircea Eliade, somnul divin poate fi înțeles prin motivul oboselii Creatorului și comparat cu figura lui deus otiosus, divinitatea care se retrage după încheierea creației.

Dar în manuscrisul dobrogean întrebarea era alta.

Dacă Dumnezeu dormea, cine făcea lumea să crească?

Dacă răul, încercând să distrugă, contribuia fără să știe la desăvârșirea creației, oare nu însemna aceasta că ordinea divină putea lucra chiar prin împotrivirea față de ea?

Schimonahul scrise:

Diavolul a vrut să micșoreze lumea până la dispariție și, tocmai de aceea, a mărit-o. Sunt lucruri pe care răul nu le poate distruge decât ajutându-le să existe.

Apoi a adăugat un gând care avea să fie șters din unele copii ale Codexului:

Poate că Dumnezeu doarme numai pentru cei care cred că lucrarea Lui trebuie să semene cu voința lor.

Era o presupunere primejdioasă.

Nu fiindcă îl apăra pe Dumnezeu, ci fiindcă îi refuza omului dreptul de a se considera măsura întregii providențe.

În acea noapte, Damaschin a visat o mănăstire fără călugări, în mijlocul unei mări fără țărm.

Deasupra ei dormea un om uriaș, al cărui chip nu putea fi văzut.

Sub capul Lui, zidurile se scufundau încet în apă.

Iar fiecare val, atingând piatra, rostea un nume omenesc.

Niciunul nu primea răspuns.

III. Despre ziua în care Dumnezeu a ridicat cerul

O altă tradiție, păstrată în folclorul românesc și cercetată de Blaga, susține că odinioară cerul era foarte aproape de pământ.

Atât de aproape încât un copil putea să-l atingă ridicându-se pe un gard.

Oamenii trăiau atunci într-o intimitate cu Dumnezeu pe care teologii de mai târziu aveau să încerce s-o explice prin concepte, iar poeții prin metafore.

Dar oamenii, tocmai fiindcă aveau cerul la îndemână, au încetat să-l mai respecte. Unii au aruncat cu pietre în el. Alții l-au murdărit. O femeie, spune una dintre variantele legendei, a săvârșit un gest atât de necuviincios încât Dumnezeu a ridicat bolta cerească, îndepărtând-o pentru totdeauna de mâinile oamenilor.

Din acea zi, rugăciunile au trebuit să străbată o distanță pe care înainte nu o cunoșteau.

Damaschin a socotit că aici se ascundea cea dintâi mare sfâșiere a universului.

Nu alungarea omului din Rai, ci îndepărtarea cerului de pământ.

În prima întâmplare, omul este izgonit din locul unde locuiește Dumnezeu.

În a doua, Dumnezeu pare să Se izgonească singur din locul unde locuiesc oamenii.

Deosebirea este esențială.

În teologia creștină, Dumnezeu rămâne omniprezent, chiar dacă lumea căzută nu-I mai poate percepe apropierea. În imaginația populară însă, această pierdere a intimității ia forma unei deplasări fizice: cerul urcă, Dumnezeu Se îndepărtează, iar omul rămâne singur sub o boltă care nu mai poate fi atinsă.

Mircea Eliade a văzut în asemenea tradiții expresia retragerii divine dintr-o lume care a ales răul. În studiile sale despre religiile lumii, motivul apare în relație cu îndepărtarea divinității supreme și cu abandonarea unei creații devenite străine de ordinea sa inițială.

Tot Eliade avea să vorbească despre acel creștinism cosmic specific unor expresii ale religiozității populare sud-est europene: o credință în care natura, istoria, vechile mituri și simbolurile creștine alcătuiesc o singură geografie spirituală.

Dobrogea, cu apele sale amestecate, cu sfinții grecilor, cu călugării slavilor, cu poveștile turcilor, ale tătarilor și cu amintirile unor zeități mai vechi decât toate bisericile, ar fi putut fi o hartă a acestei geografii.

Damaschin considera însă că legenda cerului ridicat ascundea o problemă morală mai severă. Omul nu fusese părăsit pentru că Dumnezeu nu-l mai iubea. Fusese părăsit, sau credea că fusese părăsit, pentru că nu știuse să suporte apropierea absolutului.

Poate că distanța dintre om și Dumnezeu, scrise el, nu măsoară cât de departe S-a retras Dumnezeu, ci cât de mult a decăzut omul de la putința de a-L recunoaște.

Și mai scrise:

Cerul nu a fost ridicat pentru a nu mai fi atins. A fost ridicat pentru ca omul să învețe din nou să privească în sus.

Dar apoi a șters această a doua propoziție. I se păruse prea consolatoare.

Iar Codexul, spre deosebire de cărțile alcătuite spre liniștirea credincioșilor, nu avea misiunea de a consola. Avea numai misiunea de a păstra întrebările.

IV. Despre filosoful care a descoperit o erezie în propria copilărie

Multe veacuri după presupusa moarte a lui Damaschin, Lucian Blaga avea să ajungă, printr-un alt drum, la aceeași problemă.

În Spațiul mioritic, el a interpretat catrenul ca expresie a unei religiozități în care Dumnezeu rămâne prezent, ocrotitor, chiar dacă omul, lovit de soartă, ajunge uneori să se îndoiască de intervenția Lui.

Dumnezeu nu este cu adevărat absent. Absența este numai felul în care omul percepe tăcerea.

În Luntrea lui Caron, interpretarea devine mai îndrăzneață. Blaga introduce acolo unsprezece născociri metafizice atribuite lui Leonte, geamănul lui Axente Creangă. Ana este cea care le consemnează, iar scriitorul construiește astfel o filosofie posibilă, o istorie a ideilor care nu s-a petrecut, dar care ar fi putut să se petreacă.

Damaschin ar fi recunoscut imediat procedeul.

Și Codexul său era, într-un fel, o istorie a gândurilor care nu avuseseră niciodată privilegiul de a deveni evenimente.

În textul numit Luminism moral, Blaga apropie cele două motive folclorice — Dumnezeu care doarme și Dumnezeu care își ridică cerul — de concepțiile deiste ale Iluminismului occidental.

În secolul al XVIII-lea, gânditorii occidentali ajunseseră, pe calea rațiunii și a științelor naturii, la imaginea unui Dumnezeu-arhitect. Apoi au căzut in erezia masoneriei.

Țăranul român, fără să fi citit tratatele filosofilor și fără să cunoască sistemele elaborate ale deismului, exprimase o concepție diferita si o experiență cu totul diferită.

Nu prin cercetare experimentală. Nu prin demonstrație logică.

Ci prin suferință.

Omul care își vedea copilul murind, recolta pierind, casa arzând ori dreptatea întârziind nu construia un sistem despre natura divinității.

El rostea doar că Dumnezeu pare să doarmă.

Și în acea constatare încăpeau, fără a fi numite, toate problemele unei metafizici.

Blaga considera că asemenea reprezentări puteau constitui punctul de plecare pentru o școală filosofică românească, poate la fel de neconformistă în reflecțiile ei despre Dumnezeu precum luminismul occidental. Acea școală nu a apărut.

Nu fiindcă poporului i-ar fi lipsit puterea speculației, ci fiindcă istoria i-a impus alte urgențe.

În secolul al XVIII-lea, energiile intelectualilor au fost absorbite de nevoia emancipării politice și naționale. Înainte să poată elabora o filosofie abstractă a existenței, societatea trebuia să-și câștige locul printre națiunile libere.

Înaintea metafizicii venise supraviețuirea.

Damaschin ar fi numit această împrejurare cea de-a doua sfâșiere.

Întâia despărțise omul de Dumnezeu.

A doua despărțise omul de timpul necesar înțelegerii acestei despărțiri.

Mircea Eliade avea să analizeze, în alt context, ceea ce numea teroarea istoriei: apăsarea evenimentelor istorice asupra omului și nevoia acestuia de a găsi un sens suferinței.

Schimonahul nu cunoștea această expresie.

El avea una mai simplă:

Există popoare cărora istoria le îngăduie să gândească despre veșnicie. Și există popoare care, până să ajungă la veșnicie, trebuie să-și apere ziua de mâine.

Într-o paranteză târzie, probabil apocrifă, un copist a adăugat:

Poate că filosofii sunt acei oameni cărora li s-a îngăduit să sufere fără să fie întrerupți de istorie.

V. Despre erezie și felul în care tăcerea a fost judecată

Dar catrenul tulbura nu numai filosofia. Tulbura și teologia.

Blaga însuși, aflat în dezacord cu anumite interpretări ortodoxe ale operei sale, nu se considera constrâns să gândească exclusiv în termenii dogmatici ai Bisericii.

Ovidiu Drimba, fostul său asistent, avea să-și amintească faptul că poetul invoca tocmai aceste versuri pentru a arăta că gândirea populară românească include și filoane eterodoxe.

Dumitru Stăniloae formulase, în 1942, critici asupra concepției filosofice a lui Blaga și a raportului acesteia cu învățătura creștină. În ochii unui teolog riguros, a atribui lui Dumnezeu somnul, neatenția sau dezinteresul față de propria creație putea părea o denaturare a adevărului revelat.

Dar era oare aceasta intenția cântecului?

Damaschin a dedicat întrebării un întreg capitol, din care nu s-au păstrat decât trei pagini.

Pe prima scria:

Dacă un om spune că Dumnezeu doarme, el poate fi un eretic. Dacă spune că Dumnezeu pare să doarmă, el poate fi doar un om nefericit.

Pe a doua:

Dogma descrie ceea ce Dumnezeu este. Rugăciunea mărturisește ceea ce omul trăiește. A le confunda înseamnă a pretinde că suferința trebuie să respecte regulile unei definiții.

Pe a treia pagină nu era nimic.

Doar o urmă de apă sărată.

Cercetătorii ipotetici ai manuscrisului au presupus că ar fi fost o lacrimă. Eu cred că era apa mării. În Dobrogea, deosebirea dintre cele două este adesea imposibilă.

Mult mai târziu, în 27 februarie 2013, Benedict al XVI-lea, în cuvântarea de rămas-bun rostită la sfârșitul pontificatului său, avea să folosească imaginea unei corăbii cuprinse de furtună. Asemenea apostolilor aflați pe lacul Galileii, Biserica traversase zile senine și zile în care valurile păreau să o înghită. În aceste din urmă momente, Domnul părea să doarmă.

Aceeași imagine. Aproape aceeași formulare.

O rugăciune a țăranului român și mărturisirea unui pontif roman se întâlneau peste secole într-o figură a absenței aparente.

Izvorul biblic este cunoscut: furtuna de pe mare, consemnată în Matei 8, 24–27, Marcu 4, 35–41 și Luca 8, 22–25, când Hristos dormea în corabie, iar ucenicii, temându-se de moarte, L-au trezit.

Ion Taloș în studiul său, imaginea somnului aparent nu trebuie socotită neapărat incompatibilă cu teologia creștină. Între cineva care nu răspunde și cineva care nu aude există o diferență pe care omul, în mijlocul suferinței, nu o poate stabili. Tăcerea nu dovedește surzenia. Iar lipsa unei intervenții nu dovedește lipsa prezenței.

Damaschin a închis manuscrisul și s-a întrebat dacă nu cumva rugăciunea era tocmai arta de a vorbi cu Cineva a cărui ascultare nu putea fi demonstrată.

VI. Despre Cântarea Cântărilor și inima care veghează

În cea de-a cincea cântare a Scripturii se află un verset pe care unii cercetători l-au apropiat de taina catrenului românesc.

Este versetul al doilea.

Eu dorm, dar inima mea veghează.

Ion Taloș a sugerat că imaginea somnului divin din folclor și aceea din poezia lui Rilke ar putea coborî, prin tradiții și prelucrări diferite, din acest nucleu biblic.

Nu este o filiație demonstrată. Este o interpretare comparativă, dar una care deschide o întreagă metafizică a aparenței. Fiindcă somnul nu înseamnă întotdeauna absența conștiinței. Și tăcerea nu înseamnă întotdeauna încetarea iubirii. În această perspectivă, Dumnezeu poate părea adormit fără ca veghea Sa să se fi întrerupt.

Damaschin a găsit aici o idee care l-a înspăimântat mai mult decât toate ereziile pe care le citise.

Dacă Dumnezeu veghea chiar și atunci când nu răspundea, atunci suferința omenească nu mai putea fi explicată printr-o simplă neatenție divină.

Dumnezeu nu uitase. Dumnezeu știa. Și totuși lumea continua să sufere. Aceasta era adevărata sfâșiere. Nu cea dintre credință și necredință. Nici cea dintre ortodoxie și erezie. Ci dintre puterea lui Dumnezeu și neputința omului de a înțelege de ce puterea nu se arată întotdeauna acolo unde este așteptată.

Schimonahul a petrecut șapte nopți încercând să formuleze un răspuns.

În prima noapte a invocat libertatea omului.

În a doua, păcatul originar.

În a treia, încercarea credinței.

În a patra, pedagogia suferinței.

În a cincea, limitele rațiunii.

În a șasea, taina providenței.

În a șaptea nu a mai scris nimic.

A înțeles că fiecare explicație putea fi adevărată într-o anumită ordine a teologiei, dar niciuna nu putea transforma moartea unui copil într-o propoziție satisfăcătoare pentru mama lui.

De aceea, în zorii celei de-a opta zile, a scris doar atât:

Un răspuns care explică suferința nu este neapărat un răspuns care o poate mângâia.

Și, imediat dedesubt:

Dumnezeu poate avea dreptate. Dar omul are durerea.

VII. Despre manuscrisele care schimbă un singur cuvânt și schimbă lumea

Se spune că cele patru versuri au circulat prin sate asemenea unor monede vechi: fiecare le folosea, dar puțini mai cunoșteau chipul întipărit pe ele.

Ion Mușlea, cercetând autenticitatea textului, remarcase raritatea acestuia în colecțiile folclorice cunoscute lui. Identificase o variantă consemnată de Ion Pop-Reteganul, într-un basm despre un om chinuit de faptul că nu putea avea copii, și o altă variantă dintr-o colecție manuscrisă din Săliștea Sibiului. În primul caz, versurile coborau de la drama lumii la drama unui singur om.

Dumnezeu părea să nu știe de el.

În al doilea, catrenului i se adăugau versuri despre sărăcie și înstrăinare, mutând centrul de greutate de la problema metafizică la nefericirea socială.

Mai târziu au fost semnalate și alte variante.

În Arhiva de Folclor din Cluj, manuscrisul 1315, pagina 25, se păstrează o variantă culeasă de Panda Laurențiu în Poiana de Vașcău, Bihor, în jurul anului 1970.

În Moldova și Bucovina, Ion H. Ciubotaru a identificat texte în care somnul divin era descris direct, fără nuanța aparenței.

Aglaia I. Baimacean, agricultoare din Straja-Rădăuți, în vârstă de 76 de ani la culegerea din 1977, păstra o versiune în care Dumnezeu era culcat în momentul nașterii omului și, din această pricină, nu știa de existența lui.

Alte variante, consemnate de la Victoria A. Gheorghiță și Militon N. Cotoș, duceau imaginea spre nedreptatea existenței și imposibilitatea omului de a-și găsi dreptatea.

În Mehedinți, într-un text publicat în 1929, Dumnezeu dormea în momentul hotărâtor al destinului matrimonial.

Ion Taloș considera că variantele îndepărtate de forma aleasă de Blaga pierd o parte din forța poetică și metafizică a acesteia, dar păstrează o valoare documentară: ele dovedesc circulația motivului și capacitatea comunităților de a-l adapta propriilor experiențe.

Damaschin ar fi formulat altfel:

Un text nu moare când este schimbat. Moare numai când nu mai există nimeni care să-l schimbe. Și poate că aceasta este una dintre marile legi ale memoriei. Ceea ce se păstrează neschimbat rămâne uneori numai în muzee. Ceea ce se transformă continuă să trăiască.

VIII. Despre traducătorii care au mutat capul lui Dumnezeu

O altă ciudățenie a istoriei acestor patru versuri este aceea că, odată trecute în alte limbi, au început să-și modifice nu numai sonoritatea, ci și locul în care se odihnea Dumnezeu.

Hermann Hauswirth le tradusese în germană, cu participarea lui Blaga, pentru lecturile publice din Elveția anului 1930. Acea traducere nu fusese publicată la momentul cercetării lui Taloș. Alții au încercat mai târziu să transfere imaginea într-o limbă străină.

Julius Draser a realizat o versiune germană care urmărea muzicalitatea, dar introducea elemente de interpretare absente din original. Wolf Aichelburg a mărit numărul versurilor și a transformat repetarea chemării divine într-o imagine a celui care răgușise strigându-L pe Dumnezeu. Mai târziu, trei profesori de la Universitatea din Köln au realizat o traducere în cadrul primei ediții bilingve integrale a antologiei, publicată în 1995. Ei au urmărit să păstreze ritmul, nu rima, potrivit concepției atribuite lui Blaga, pentru care constrângerea rimei putea deforma imaginea poetică. Problema cea mai interesantă nu a fost însă una de ritm. A fost una de arhitectură sacră.

În limba germană, Kloster desemnează în primul rând așezământul monahal. În română, mănăstirea poate trimite, prin uzul comun, și la biserica propriu-zisă. Traducerea târzie a preferat astfel Kirche, pentru a păstra mai exact imaginea bisericii pe care Dumnezeu Își așază capul. Ultimul vers a fost redat prin Weltvergessen — uitat de lume sau uitând de lume, după nuanța interpretării.

În spaniolă, prin colaborarea lui Ion Taloș cu María Jesús Ruiz Fernández de la Universitatea din Cádiz, catrenul a primit o versiune în cinci versuri, cu divinitatea odihnindu-se pe biserică și părând să fi uitat lumea.

Textele au traversat astfel Ardealul, Berna, Basel, Zürich, Köln și Cádiz.

Damaschin ar fi întrebat unde se afla, între timp, Dumnezeu.

Pe mănăstire?

Pe biserică?

Pe vatra lui Rilke?

În fiecare dintre traduceri, Dumnezeu părea să doarmă în alt loc.

Dar tăcerea era aceeași.

Odată ajuns în cultura scrisă, catrenul a continuat să circule. Ileana Mălăncioiu a remarcat forța sa poetică dincolo de semnificația strictă a cuvintelor. Dan Puric și Z. Cârlugea i-au atribuit sensuri legate de spiritualitatea populară și de creștinismul cosmic. Mirela Petrean l-a introdus, într-o formă adaptată, într-un cântec dedicat mamei.

Într-o epocă ulterioară, versurile puteau fi găsite și pe internet.

Poate că Blaga le salvase de la uitare.

Poate că le-ar fi salvat altcineva.

Nu putem ști.

Dar este limpede că cele patru versuri, culese din anonimatul unei lumi rurale, ajunseseră să fie purtate de voci aparținând unor epoci, limbi și tradiții diferite.

Fiecare traducător încercase să mute cuvintele.

Niciunul nu mutase abisul.

IX. Despre omul care a strigat prea mult

În ultima parte a manuscrisului, povestirea redevine simplă.

Pescarul din Jurilovca, acela care rostise pentru întâia oară catrenul la poarta mănăstirii, s-a întors după patruzeci de zile. L-a găsit pe Damaschin în aceeași chilie, așezat la aceeași masă. Pergamentul era plin.

În jurul lui se adunaseră cărți grecești, copii slavone, fragmente din Scriptură și pagini care nu aparțineau, după toate probabilitățile, secolului în care trăia.

— Ai aflat de ce doarme Dumnezeu? a întrebat pescarul.

— Nu, a răspuns schimonahul.

— Atunci de ce ai scris atât?

— Ca să aflu dacă întrebarea ta este dreaptă.

— Și este?

Damaschin a privit spre fereastră.

Dincolo de ea se întindea o Dobroge aproape pustie, în care dealurile păreau să fi fost lăsate neterminate, iar marea continua, de mii de ani, să repete aceeași propoziție incomprehensibilă.

— Întrebarea ta nu este dacă Dumnezeu doarme, i-a spus el. Întrebarea ta este de ce nu face ceea ce ai face tu dacă ai fi Dumnezeu.

Pescarul a tăcut.

— Și aceasta este o întrebare greșită?

— Nu știu. Poate că este cea mai omenească întrebare cu putință.

Au rămas multă vreme în tăcere.

Apoi pescarul a spus:

— Fiul meu a murit în primăvară.

Schimonahul a închis ochii.

Înțelesese.

Toate paginile despre depărtarea cerului, despre retragerea divină și despre natura aparenței nu erau decât ocoluri savante în jurul unei singure întâmplări.

Murise un copil. Iar tatăl lui voia să știe dacă Dumnezeu observase.

În clipa aceea, Damaschin a înțeles și de ce folclorul îndrăznise ceea ce teologia se străduia să evite.

Țăranul nu avusese intenția de a formula o doctrină. Nu contestase omniprezența. Nu negase atotștiința. Nu cercetase compatibilitatea somnului cu natura divină.

Își pierduse copilul.

Și, pentru că Dumnezeu nu-i răspunsese, găsise singura explicație pe care durerea lui o putea suporta fără să înceteze să creadă.

Dumnezeu dormea. Sau, mai exact, părea că doarme. Pescarul s-a ridicat și a făcut semnul crucii.

— Și dacă nu doarme, părinte?

Damaschin a încercat să răspundă.

Nu a găsit niciun cuvânt.

Pentru întâia oară după șaptezeci și șapte de ani, schimonahul a înțeles că există o tăcere omenească ce seamănă în mod tulburător cu tăcerea divină.

Nu tăcerea celui care nu știe. Ci a celui care, știind cât de puțin poate spune, refuză să micșoreze suferința printr-o explicație. Atunci a plâns. Pescarul s-a apropiat și i-a pus mâna pe umăr.

— Nu plânge, părinte. Poate că Dumnezeu ne aude.

Schimonahul a ridicat privirea.

— Da, a spus. Poate că ne aude.

Și a adăugat:

— Dar poate că și El așteaptă să-L auzim noi.

X. Despre sfâșierea supremă

În zorii zilei următoare, pescarul plecase. Damaschin a rămas în fața manuscrisului deschis. Pe ultima pagină a scris că există trei feluri de tăcere.

Tăcerea lucrurilor care nu pot vorbi.

Tăcerea oamenilor care nu vor să vorbească.

Și tăcerea lui Dumnezeu, despre care nu știm dacă este tăcere, așteptare sau un răspuns pe care nu am învățat încă să-l recunoaștem.

Apoi și-a amintit legenda cerului care fusese ridicat. Poate că omul nu fusese despărțit de Dumnezeu atunci când cerul se îndepărtase de pământ. Poate că despărțirea se petrecuse mai târziu, când omul începuse să creadă că orice lucru pe care nu îl înțelege este un lucru care nu are sens. Sau poate că aceasta era doar ultima dintre multele consolări inventate de mintea omenească.

Damaschin nu a hotărât. În Codex, concluziile definitive sunt rare. El a scris doar:

Există o sfâșiere mai adâncă decât despărțirea dintre cer și pământ.

Este despărțirea dintre nevoia omului de a primi un răspuns și libertatea lui Dumnezeu de a nu răspunde atunci când este chemat.

Aceasta este sfâșierea supremă.

A lăsat apoi pana jos. În tradiția mănăstirii se spune că în aceeași noapte Dumnezeu Și-a așezat capul pe acoperișul bisericii și a adormit.

În altă variantă, nu Dumnezeu a adormit, ci călugărul.

Într-o a treia, manuscrisul însuși a fost găsit dormind, închis între două coperte de lemn, iar oamenii au încercat de atunci să-l trezească prin lectură.

Cea mai tulburătoare versiune este însă aceea consemnată de un copist fără nume, pe marginea filei deteriorate de umezeală. Potrivit acestuia, Damaschin ar fi auzit, spre dimineață, o bătaie în ușă.

A întrebat cine este.

Nu i-a răspuns nimeni.

A întrebat a doua oară.

Tot tăcere.

A treia oară, schimonahul s-a ridicat, a deschis ușa și nu a găsit pe nimeni.

Numai vântul. Și marea, undeva departe. Atunci a înțeles. Sau a crezut că înțelege.

În toți acei ani Îl chemase pe Dumnezeu și așteptase un răspuns. Dar nu se gândise niciodată că, dincolo de ușă, ar putea exista Cineva care, la rândul Său, aștepta să I se deschidă.

În dimineața aceea, pentru prima oară, Damaschin nu a mai spus nimic.

A lăsat ușa deschisă.

Și astfel se încheie manuscrisul.

Nu știm dacă Dumnezeu dormea. Nu știm dacă schimonahul a aflat ceva. Nu știm nici măcar dacă pescarul din Jurilovca a existat.

Știm numai că, multe secole mai târziu, oamenii continuau să repete cele patru versuri ale unui poet anonim, să le traducă în alte limbi, să le comenteze în universități, să le confrunte cu teologia și să descopere în ele aceleași întrebări.

Și poate că aceasta este cea mai stranie dintre minunile Codexului.

Că un popor poate dispărea, că o limbă poate fi uitată, că o mănăstire se poate prăbuși sub ape și că toate cărțile sale pot arde.

Dar câtă vreme un singur om mai întreabă dacă Dumnezeu îl aude, rugăciunea acelui popor nu s-a sfârșit.

Fiindcă Dumnezeu poate părea că doarme. Dar întrebarea omului nu adoarme niciodată.

Din Codex Dobrogeanus, manuscris de atribuire incertă. Filă fără număr, păstrată între Cartea apelor care nu se întorc și Cartea numelor pe care moartea le-a uitat.

Damaschinus Dobrogeanul

Aparat critic — Note asupra izvoarelor și interpretărilor

Această secțiune separă documentația istorică și filologică de ficțiunea manuscrisului. Damaschin, pescarul, dialogurile și manuscrisul descris sunt partea Codex-ului, nu izvoare istorice autentificate.

1. Despre catren și istoria sa. Textul de plecare este studiul lui Ion Taloș, Poezie şi filozofie într-un catren folcloric selectat de L. Blaga: Doamne, Doamne…, publicat în Philologica Jassyensia, anul IX, nr. 2 (18), 2013, pp. 195–207. Studiul este reprodus în articolul de pe Mazion din 26 octombrie 2017. Datele referitoare la Pillat, Blaga, Mușlea, Berna, variantele folclorice și traduceri sunt preluate din această cercetare.

2. Despre dualismul cosmogonic. Legenda seminței de pământ aduse de diavol din adâncul apelor și a extinderii pământului este un motiv tradițional real, comentat și de Mircea Eliade. Asocierea acestei legende cu Damaschin este exclusiv literară.

3. Despre Blaga și iluminismul moral. Distincția dintre deismul raționalist occidental și imaginile despre Dumnezeu rezultate din experiența morală a suferinței reprezintă una dintre contribuțiile interpretative centrale ale lui Blaga, prezentate în Luntrea lui Caron. Narațiunea păstrează deosebirea și nu transformă interpretarea lui Blaga într-un fapt demonstrat despre originea cântecului.

4. Despre ortodoxie și eterodoxie. Caracterizarea catrenului ca eterodox reflectă una dintre interpretările atribuite lui Blaga. Analiza lui Taloș, inclusiv referirea la Benedict al XVI-lea, susține o interpretare alternativă: somnul aparent exprimă experiența tăcerii divine și nu implică în mod necesar negarea providenței.

5. Despre filologie și traduceri. Variantele din Ardeal, Moldova, Bucovina, Mehedinți și Bistrița-Năsăud, precum și traducerile germane și spaniole, sunt păstrate în narațiune ca repere documentare. Interpretările atribuite fictiv lui Damaschin sunt, în schimb, parte a construcției literare.

6. Despre forma Codexului. Textul utilizează convențiile deja prezente în Codex Dobrogeanus: transmiterea apocrifă, incertitudinea atribuirii, localizarea dobrogeană, digresiunea filologică, reinterpretarea mitului și aparatul critic deliberat incomplet.

7. Despre sursele păstrate. Ca repere bibliografice principale pentru o eventuală publicare academică rămân studiul lui Ion Taloș (2013), Spațiul mioritic și Luntrea lui Caron de Lucian Blaga, lucrările citate ale lui Mircea Eliade, mărturiile lui Ion Mușlea și Ovidiu Drimba, respectiv pasajele biblice din Cântarea Cântărilor 5:2 și Evangheliile sinoptice.
Referințele de ediție și paginare trebuie confruntate cu publicațiile originale înainte de o ediție critică definitivă.

Primește fila nouă pe email, în fiecare duminică

Primești întâi un email de confirmare. Adresa e folosită doar pentru trimiterea filelor. Te poți dezabona oricând, din orice email.