Epistola nisipului

Fila 8 din 23 · Manuscrisele din Pella

„Eu sunt timpul”, scria vocea din nisip.

„Și am obosit.”

Scrisoarea a fost găsită într-o amforă de lut, îngropată sub ruinele unei bazilici de pe malul Dunării, acolo unde odinioară trăiseră amazoanele pelasge — „femeile-lup”, cum le numea Densușianu .

Pe marginea amforei, un simbol: un șarpe care se ridica din propria coadă și se transforma în râu.

Cercetătorii spun că textul fusese scris cu praf fin de aur amestecat cu cenușă de scoici. Alții spun că literele se schimbau la fiecare privire.

Epistola începea astfel:

„Omule,

M-am odihnit în tine mii de ani.

Te-am purtat din stâncă în umbră, din lut în lumină.

Ți-am dat ore, și tu le-ai făcut închisori.

Ți-am dat zile, și le-ai numit datorii.

Ți-am dat nopți, și le-ai făcut uitări.

Eu nu mai pot.

Mă întorc în apele de la început.”

Apoi, textul se schimba ușor, devenind aproape o rugăciune a elementelor.

„Îți las darurile Mele: nisipul și visul.

Din ele vei face clepsidra și rugăciunea.

Din suflarea Mării si a Dunării îți vei face sufletul.

Căci acolo, în adâncurile ei, se odihnește Zalmoxis,

și inima lui e mai veche decât timpul.

Eu L-am născut și el M-a uitat.”

Amazoanele pelasge, spune Densușianu, purtau pe frunte simbolul șarpelui încolăcit și își învățau copiii că timpul e viu — că se poate hrăni și că poate muri. Poate că această epistolă era a lor.

Sau poate a Cronicarului clepsidrei, revenit sub alt chip, scriind acum nu despre oameni, ci către ei.

Pe măsură ce era citită, amfora se topea. Ultimele cuvinte erau aproape o spovedanie:

„Am vrut să fiu etern.

Dar eternitatea nu m-a dorit.

Ea a rămas în munții cei vechi, acolo unde stăpânul lupilor dormitează,

și unde femeile de piatră păzesc izvoarele.

Eu plec.

Voi rămâne doar în șoapta vântului și în valul Dunării,
ca un ceas spart care își amintește cum bătea.

Nu mă căutați.

Eu sunt deja în voi.”

Legenda transmisa de monahiile de la mânăstirea Saon spune că, după ce ultimul rând a fost citit, nisipul din amforă s-a ridicat ușor în aer, formând o coloană tremurătoare, apoi s-a risipit în toate direcțiile.
Din acel moment, pe cerul Dobrogei a apărut o dâră albă de lumină, asemenea unei scrisori uriașe, scrise în mers de un zeu obosit.

Bătrânii din satele de la Dunăre spun și azi, când aud vântul: „Timpul își mai citește scrisoarea.”

Și, în nopțile fără lună, când valurile se retrag, nisipul se așază în litere, ca o rugăciune dintr-o limbă uitată:
„Ceea ce a fost nu a trecut.

Ceea ce va fi, este deja.”

Unii istorici cred că epistola era o alegorie creștină târzie.
Alții – că era un fragment dintr-o cosmogonie pelasgă pierdută.
Dar cei care au citit-o în tăcere spun că au auzit, în timpul lecturii, o bătaie blândă, ritmică – ca o inimă. Și că pentru o clipă, lumea s-a oprit.


Cuprins · Nu cred în ©

Primește fila nouă pe email, în fiecare duminică

Primești întâi un email de confirmare. Adresa e folosită doar pentru trimiterea filelor. Te poți dezabona oricând, din orice email.