Biblioteca zilelor netrăite

Fila 6 din 23 · Manuscrisele din Pella

Pe drumul de coastă dintre Enisala și vechea mănăstire de la Pella, acolo unde vântul sună a orgă și iarba crește pe piatră, un pelerin rătăcit a găsit o ușă de fier înfiptă direct în pământ.

Nu ducea nicăieri. Nu era zid, nu era poartă de cetate – doar o ușă, cu balamale ruginite și un mâner în formă de șarpe.

A împins-o. Ușa s-a deschis fără zgomot.

Dincolo de ea, nu era lume. Era o încăpere mare, rotundă, luminată de sus, ca o cupolă. Pe pereți, mii de rafturi. Pe fiecare raft, mii de cărți. Toate fără titlu. Toate scrise de aceeași mână.

A luat una și a citit prima frază:

„Ziua în care ai fi putut ierta.”

A deschis alta:

„Cuvintele pe care le-ai fi spus mamei tale.”

Apoi alta:

„Drumul pe care nu l-ai făcut pentru că ploua.”

Fiecare carte era o zi pe care nu o trăise. O faptă neatinsă, o iubire ratată, o rugăciune amânată. Și toate erau ale lui.

Când a înțeles, pelerinul a început să plângă. Rafturile se mișcau ușor, ca și cum respira cineva prin ele.
De sus, din lumină, o voce i-a șoptit:

„Aceasta este biblioteca timpului tău netrăit.

Nu te teme. În ea nu e judecată, ci memorie.

Ceea ce nu ai trăit nu s-a pierdut.

Așteaptă.”

– Pe cine? a întrebat el.

Vocea a tăcut.

Pe un pupitru de piatră, a găsit o carte deschisă.
Scrisul era al lui Damaschinus Dobrogeanul:

„Dumnezeu scrie cu tine chiar și atunci când nu scrii.

Viața nu e doar suma zilelor trăite,

ci și arhiva celor netrăite.

În veșnicie, toate se citesc.”

Pelerinul a zâmbit amar. Și-a închis ochii.
Când i-a redeschis, biblioteca dispăruse. Ușa de fier era acoperită de nisip, iar pe nisip, vântul desena cercuri.

A rămas acolo, privind marea. Pentru prima dată în viață, a simțit o liniște adâncă.

Și a spus: „Poate că mântuirea e doar asta — clipa în care accepți că nu ai trăit totul.”

În noaptea aceea, satul din apropiere a văzut un foc mic pe țărm. Grecii spun că era o carte arzând. Turcii ca este o sura eretica. Tătarii ca este biciul lui Tamerlan. Evreii ca este o aripa a Arcei Legământului. Românii doar zâmbesc, îşi fac semnul Crucii si pleacă.

Iar călugării – că era o zi care se trăia, în sfârșit. Dar oamenii Dobrogei au văzut prea multe ca să se tulbure.


Cuprins · Nu cred în ©

Primește fila nouă pe email, în fiecare duminică

Primești întâi un email de confirmare. Adresa e folosită doar pentru trimiterea filelor. Te poți dezabona oricând, din orice email.