Oglinda mareei
Fila 5 din 23 · Manuscrisele din Pella
După moartea pescarului – sau poate doar după plecarea lui, căci nimeni nu a găsit vreodată un trup -, o furtună uriașă, aşa cum numai Marea Neagră știe a face, a măturat țărmul.
Apele s-au retras vreme de trei zile din golful chiliei, lăsând în urmă o întindere albă, argintie, ca o piele de animal necunoscut.
Când s-au întors, marea și-a adus cu ea un dar: o fereastră de apă perfect netedă, care rămânea mereu nemișcată, chiar și în mijlocul valurilor. Doar călugării care fuseseră în Sfântul Munte Athos au stat liniștiți.
Călugării din toate cele trei mânăstiri dobrogene care mai dăinuiesc si astăzi au numit-o Oglinda liniștii.
Unul dintre ei, fratele Theodor, era copist la Mânăstirea Cocoș. Scria lent, cu migală, adunând într-o bibliotecă improvizată fragmente de texte pierdute. Într-o seară, la apus, a coborât spre mare pentru a spăla cerneala si vopselurile de pe degete. S-a aplecat asupra apei, a ridicat privirea și a văzut în oglindă un chip.
Dar chipul nu era al lui.
Avea o barbă lungă, albă, ochi adânci, aproape senini, și un zâmbet care nu părea omenesc.
Theodor si-a făcut semnul crucii și a întrebat: Cine ești?
Reflexia a răspuns calm: Sunt cel care am trăit în afara timpului.
Călugărul a tresărit.
– Damaschinus?
Chipul a zâmbit mai larg.
– Numele nu contează. Ceea ce contează e că am devenit ceea ce am scris. Când am spus că timpul trebuie eliberat, am devenit parte din el.
Theodor a îngenuncheat pe nisipul rece.
– De ce te arăți mie? Nevrednic mă știe toata obștea.
– Pentru că tu scrii. Și scrisul este o altă formă a clepsidrei: în el curge ceea ce omul uită, iar ceea ce e scris oprește, pentru o clipă, șarpele. Dar amintește-ți: orice literă salvează și condamnă în același timp.
Ceea ce reții, ucizi.
Călugărul a vrut să răspundă, dar oglinda s-a tulburat.
Chipul a dispărut.
Rămăsese doar o lumină fină pe suprafața apei, ca o ceară topită peste o icoană.
S-a întors în chilie și a început să scrie febril.
A scris noaptea întreagă, povestind ceea ce văzuse, dar dimineața a observat că pergamentele erau goale. Toate.
Pe unul singur, în margine, se putea citi o frază arsă în hârtie, ca de o mână nevăzută:
„Scrisul e rugăciunea timpului care nu mai știe să se roage.”
Călugărul a zâmbit.
A coborât din nou la mare și a așezat pergamentele goale în apa limpede.
Oglinda le-a primit și, pentru o clipă, chipul lui Damaschinus a reapărut.
Apoi valul le-a acoperit și marea s-a făcut la loc opacă.
Se spune că, în anumite nopți când este Pastele Blajinilor dobrogeni, iar luna e roșie și vântul nu suflă, dacă privești îndeajuns de adânc în Oglinda liniștii, poți vedea literele strălucind sub apă, ca peștii care nu mai vor să moară.
Și, pentru o clipă, ți se pare că timpul însuși citește.
Primește fila nouă pe email, în fiecare duminică
Primești întâi un email de confirmare. Adresa e folosită doar pentru trimiterea filelor. Te poți dezabona oricând, din orice email.