Cronicarul clepsidrei

Fila 7 din 23 · Manuscrisele din Pella

Cândva, după dispariția bibliotecii, s-a spus că timpul a început să scrie singur.

Nu cu mâna omului, nu cu pana unui cronicar, ci cu praful și vântul. Pe tumulii de pământ marcând morminte scitice, pe dune, pe frunze, pe pielea pietrelor. Pe bătrâna piele a Dobrogei care a văzut începutul lumii. O scriere fără început și fără sfârșit, fără litere, dar limpede pentru cei care nu mai aveau nevoie de cuvinte.

„A venit vremea când clepsidra s-a ridicat și a privit lumea”, spune Manuscrisul al treilea din Pella.
„Și văzând-o, a început să o povestească.”

Nimeni nu știe cum arăta Cronicarul.
Unii îl descriu ca pe un bătrân orb, alții ca pe un copil care scrie pe nisip cu un fir de iarbă. Alții spun că e chiar Damaschinus, transfigurat, puțini – că e timpul însuși, ajuns la vârsta înțelepciunii.

Scrie fără grabă. Pentru el, o clipă e un capitol, iar un secol – doar o propoziție. Nu greșește niciodată.

În scrisul lui, toate lucrurile au locul lor: cărțile neterminate, mâinile care s-au iubit o singură dată, rugăciunile care n-au ajuns până la capătul cerului.

Uneori, când vântul trece peste mare, se aud pagini foșnind în aer. Sunt fragmente din cronica lui:

Un țăran care a murit visând la grâu.

O femeie care a aprins o lumânare pentru un fiu pierdut.

Un soldat care, murind, a zâmbit.

Nimic nu se pierde.

Totul se scrie.

Cronicarul clepsidrei nu judecă, nu comentează.
Doar notează.

El nu adaugă sens, ci păstrează tăcerea sensului.
Uneori însă, se spune că, în mijlocul tăcerii, chicotește.
Atunci se nasc paradoxurile. Sau poeții.

Într-o altă zi, un copil s-a născut pe țărmul unde fusese chilia lui Damaschinus. A deschis ochii și a râs. În aer, nisipul s-a ridicat ușor și s-a așezat sub forma unei clepsidre străvezii.

Cronicarul și-a oprit scrisul o clipă — și a adăugat o frază nouă:

„Timpul nu e ceea ce trece,

ci ceea ce rămâne scris în cei care nu-l mai simt.”

Apoi a suflat peste lume, și filele s-au risipit ca o zi de duminică.

Unii spun că, dacă asculți atent zgomotul mării, îi poți auzi încă penița.

Scrie rar, fără cuvinte, dar tot ce există trece prin mâna lui.

Și, când își termină fiecare zi, Cronicarul clepsidrei întoarce lumea, ca pe o clepsidră de lumină, și o lasă să curgă înapoi în tăcerea din care a fost făcută.


Cuprins · Nu cred în ©

Primește fila nouă pe email, în fiecare duminică

Primești întâi un email de confirmare. Adresa e folosită doar pentru trimiterea filelor. Te poți dezabona oricând, din orice email.